duminică, 19 decembrie 2010

Antepoziţia ceaslovului

Obiectiv vorbind, nu pot să nu-i dau dreptate lui Vasile Ernu („Timpul”, 17 decembrie 2010): sîntem într-adevăr nişte maeştri mari (mă tem că inegalabili!) la „externalizarea vinei”. Manuale de istorie, editoriale, polemici, cuvîntări incendiare în Piaţa Marii Adunări Naţionale, taclale între chibiţii revirimentului, o întreagă atitudine la nivel social, indiferent de generaţie, credinţă, convingeri, cod cultural şi mai multă ori mai puţină (de regulă, mai puţină, hélas!) erudiţie consimte solidar că, istoric, am fi fără de prihană. Mereu alţii, vezi dumneata, ne-au tras clapa, ne-au jucat festa, ne-au făcut-o boacănă. Noi, vorba cronicarului (pe care o citează şi eseistul), „am fost sub vremi”, pradă inocentă a diverselor conjuraţii. Hazardul (sau, mai ştii, Pronia celestă) ne-a rînduit la intersecţia tuturor relelor, „de la popoarele migratoare pînă la turci, ruşi, comunişti etc.”, ergo, am vieţuit şi ne-am conturat destinul „după voinţa altora fără a ne atribui nici o vină”.

duminică, 12 decembrie 2010

Deja vu, of course!…

Nu-mi vin în minte acum decît aceste două cuvinte: deja vu. M-am căznit să-mi închipui cum au apărut, ce stare de spirit le-a chemat: o treabă nu tocmai gratuită (critica de pe Bîc ar fi zis „futilă”, cu un ochi miştocăresc-analitic pe mimica tarabagiului), pentru că materia cenuşie mişcă, se ştie, conform aceloraşi principii, măcar că un purtător priveşte sastisit la schelele Parlamentului (parcă mai ieri, maică, în pălălăi!), iar altul, din mila Proniei, trece flegmatic pe lîngă Luvru, neatins de nici o boare asociativă. Suspendînd protocolul, ştiinţificitatea, sondajele şi trimiterile la subsol (cu inerenta bibliografie), iacătă ce mă însenină de curînd: că sus-numita sintagmă s-a iscat în apele amniotice ale democraţiei. Fiindcă asta e mama repetitivităţii, a ciclurilor electorale, a campaniilor cu promisiuni urmate invariabil de aranjamente pe cît cu putinţă mai lucrative, de onctuos-aferate distribuiri de cimotii prin posturi mai termopanizate şi cîte alte încă. Te cheamă omul la miting, mergi, îl auzi vorbind, te laşi traversat simpatetic de emoţiile lui; îi revezi apoi chipul pe afiş, într-un panou cît toate zilele, dominînd strada (şi întunecînd soarele!), în fine, pe micul ecran. Şi, neştiut cum, toxina prinde, chiar intri la idee, începi să crezi. Pe căi din astea, persuasiv-subliminale, ajunge ştampila, în fatidica zi a scrutinului, pe cercul din dreptul partidului iubit. După care prin republica începe a se auzi, la început vag, ca un clinchet depărtat, apoi din ce în ce mai distinct, pînă devine asurzitor, zgomotul tacîmurilor (pasate cînd unui partener de coaliţie, cînd altuia) şi al scaunelor tăbîrcite – nu fără ceva dispnee – mai în dreptul blidului. Încă puţin şi începe masticaţia, urmată fără zăbavă de ingurgitare (asta spre a vorbi ca nutriţioniştii). Spre final, trebuie să umbli cu căşti ori să-ţi înfunzi urechile cu ziare, pentru că decibelii digestiei ar putea covîrşi şi o seară cu Rammstein, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, musai...

A! Am uitat să trec la catastif spumele de la gura perdanţilor, frustraţilor, chibiţilor etc. Cantitatea făcînd, de la un punct, calitatea, factorul acesta e de consemnat obligatoriu: completează tabloul şi îi dă pigmentul etic care, dacă n-ar fi, nici nu s-ar povesti. Pentru că om simplu să fii, nu neapărat scenarist ori regizor sau, colea, scriptor calculînd morfologic efectul suspansului, – şi tot ai simţi lipsa tămbălăului de principiu. Ăla cu frauda, cum care! Nu scriam eu, mai acu vreo două săptămîni, aici-aşa, vorba lui Şerban Cioculescu, că Voronin va striga de renumărare a voturilor? Drept că n-am auzit să-şi fi chemat Şelin social-democraţii la arme: încă nu se va fi dat ordinul ori are ceva probleme cu e-mail-ul, te pomeneşti! Nici Roşca nu prea sare cu gura, deşi are reflexele bine puse la punct încă de pe timpurile ADR-ului (Alianţa pentru Democraţie şi Reforme, pe cenuşa căreia şi-a copt PCRM-ul sufragiile). Dar nici nu-i frumos să-i pretinzi ghicitorului precizie matematică: ajunge potrivirea de fond. Şi faptul s-a şi produs, precum ştiţi: Curtea Constituţională a dispus renumărarea voturilor din 28 noiembrie, împlinind astfel hatîrul comuniştilor. Care comunişti au acuzat, evident, fraude şi au fluturat, pasămite, şi dovezile de rigoare. Acum lumea bună aşteaptă cincisprezecele lunii curente, ca să vadă dacă CC a ciugulit pe bune, odinioară, din mîna generalului şi dacă mai ţine minte mirobolantul fapt.

Deja vu, of course, fiindcă isprava asta, precum nu uită analiştii, a avut loc şi mai an, cu alţi actori, da, dar în aceeaşi piesă, riguros. Nu stau să-mi pierd timpul cu anticiparea: cît va augmenta sau, din contră, diminua numărul de mandate, înfricoşata procedură. Cutuma îmi şopteşte că nici dovezile nu sînt de tot calpe, cum surîde superior PLDM-ul (surîde ori ricanează, asta deocamdată nu se înţelege prea bine; dar apele degrabă se despart!). Întrebarea pe care mi-o pun acum, după lectura unui strivitor articol de Pavel Păduraru („Timpul”, 10 decembrie 2010) despre fraudele la care s-au dedat comuniştii înşişi, anul trecut, e de ce abia în ceasul acesta ne este dată? Şi ni s-ar fi oferit, oare, magistrala dezvăluire, dacă Voronin tăcea mîlc?

Şi uite aşa, iubiţi fani ai deontologiei, interogaţie cu bănuială, coincidenţă cu prilej, din anticipate în anticipate, o să ajungem garantat la teza că şi onestitatea poate fi cu moţ şi că mai bun parti-pris p’acilea decît echidistanţa nice (vorba Costinului!) că găseşti...