Humorul trist – dar deloc secret! – al acestui bizar algoritm este că şi salvarea tot pe aiurea am spionat-o: „Să vină să ne salveze ruşii de turci, nemţii de ruşi, occidentalii de comunişti, Banca Mondială sau FMI de criză etc.”
Subscriu – chiar uşurat să descopăr în sensul acesta un afin întru opinie (e ca o dreptate care ţi se face după o lungă şi aspră perseverare întru singularitate) – că „mai nou, iubim cu pasiune iraţională tot ce ţine de zona UE sau NATO şi urîm şi mai pasional tot ce vine dinspre est”. Chiar: fondul nostru afectiv s-a reorientat, ne închinăm acum – cu acelaşi avînt şi aceeaşi lipsă de discernămînt – altor idoli; alte idei şi modele fac în prezent (un prezent care durează neschimbat, iacătă, de douăzeci de ani şi mai bine!) obiectul gargarei şi poliloghiei noastre aferate în presă, prezidii, pe micul ecran: pretutindeni unde două spirite, cel puţin, înţeleg să discute şi ceva imponderabile. Aceleaşi, parametru cu parametru, „retoricele suliţi” şi, în fond (cu mici şi, de fapt, nesemnificative diferenţe somatice, unii îmbătrînind jenant între timp), aceiaşi „actorii”. E ca şi cum o mînă istorică, urieşească, ar fi întors tunurile noastre adulatoare (cine ne-ar putea înfrunta aici, apropo? Să încerce numai!) către alte ţinte. Neam centrat exclusiv pe „proces”, dezinteresat complet de „obiect”. Am impresia că, mai abil persuadaţi, ne-am putea prosterna şi în faţa diavolului, căci, pe drept cuvînt, „în acest joc al iubirii şi urii se pare că nu mai contăm noi, cei care urîm şi iubim, ci obiectul pasiunii noastre”...
Sînt de acord şi cu faptul că „aceste obsesii colective [...] au un substrat mai mult decît real”. Într-adevăr: văleatul nu ne-a fost dulce şi lanţul de servituţi, de panseuri precum „capul plecat sabia nu-l taie” nu doar într-o (încă ipotetică, orice s-ar zice!) hibă organică s-ar origina (dacă seminţiile în genere pot avea aşa ceva!): sînt efectele, groteşti dar tragice, ale unei mult prea îndelungate practici a restriştii, a alarmei, a coabitării peste măsură cu spaima şi primejdia. Doar cine le-a încercat epidermic, zi după zi, ştie cît de mult, cît de substanţial pot malforma. Suferinţa, de la o anume treaptă, schimbă tot: caracter, instincte, concepţii – individualitatea delaolaltă! Or nu-i putem pretinde unei întregi naţiunii să fie, otova, făcută din eroi. Nu-i cu putinţă a trăi veacuri în excepţie şi excelenţă: dreptul la eroare (dar şi la slăbiciune, la urma urmelor!) e tocmai una dintre condiţiile progresului, este biletul nostru de intrare în fieful şanselor.
Mă tem însă că a le imputa catedratic (şi stilul articolului la care mă refer acesta e) atîtor nenorociţi puţinătatea reflecţiei, insuficienţa analitică, cum ar veni, reprezintă un abuz (şi, vai, o suficienţă de intelectual răzgîiat!). De unde, cînd minţile cele mai strălucite ne-au fost exterminate în patruzecii secolului trecut?! Autorul confundă, se pare, capacitatea cerebrală cu atitudinea intelectuală. Dar prezenţa celei dintîi n-o convoacă automat pe cea de-a doua: e nevoie de o continuitate a tradiţiei, de un anumit mediu, propice (învăţămînt, de pildă, cutume etc.). Chestii răsştiute: iertare că le repet. Nu de persiflări jegoase gen „Planeta Moldova”, nici de bateri olimpiene pe obraz ar avea nevoie zona aceasta nenorocită; ci de un cuvînt afabil şi, mai ales, de o prezenţă afectuoasă. Ceaslovul, din cîte ştim, e antepoziţionat calului bălan şi sfîntului din dotare... Oricum, salut „Timpul” pentru achiziţia unui rubricard de marcă!
[Ziarul de Iaşi, 20 decembrie 2010]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu