luni, 28 februarie 2011

Posteritatea acatistelor

Viorel Mihail s-a enervat: scoate din bîlbele unor comentatori de fotbal de la Moldova 1 (n-aţi privit? Bravo: constipă sau ulcerează, după caz) o concluzie apocaliptică. Pe scurt, ideea este că de cînd Todercan, fostul preşedinte al Televiziunii, a fost schimbat, în post succedîndu-i doamna Sîrbu, la Moldova 1 s-au înmulţit naţionaliştii. Nu ne spune ce crede despre faptul în sine; în schimb îl ia la bani mărunţi în latură practică. Adică: „... de ce fără Todercan comentariile la meciurile din Liga Campionilor s-au transformat în camere de tortură pentru telespectatori? Comentatorul n-are idee de componenţe, încurcă fotbaliştii pe teren, şi cînd camera de luat vederi, în reluare, îi arată gafa, el nici nu-şi cere scuze. [...] Lovitura paralelă cu poarta la el e perpendiculară cu poarta, iar pasele sînt... neimprecise”.

Cu alte cuvinte, directorul Săptămînii vede o filiaţie directă între naţionalişti infiltraţi în televiziune (cu aportul noului director, fireşte) şi, cu propriu-i termen, „non-profesionişti” (la domnia sa, ce-i drept, lipseşte cratima): „Asta e: lipsa de profesionalism are nevoie de un refugiu. Naţionalismul e ultimul refugiu al tuturor canaliilor naţionaliste. Da, comentariile ni-s proaste, chiar foarte proaste, în schimb, vedeţi cît de români sîntem?”

Spre deosebire de Viorel Mihail, mi-am făcut un dulce obicei de a nu privi Moldova 1. Ştiu că nu e deloc profesionist şi poate că, pe ici, pe colo, nici tocmai frumos (la cîte filme cu partizani am privit în anii puterii sovietice graţie televiziunii din Dealul Schinoasei!). În schimb e sănătos, păstrează percepţia proaspătă. Dacă nu mă credeţi, n-aveţi decît să faceţi – pe proprie retină! – experimentul. O singură emisiune, un talk show, de pildă, cu people interactiv, privită de la un capăt la altul, ajunge să umpli de fiere pînă şi pe teleobservatorii de meserie, darmite privitorul de ocazie, cuminte şi neafiliat politic...

Adevărul e că Viorel Mihail, care şi-a făcut un job (presupun că destul de profitabil) din a bălăcări tot ce e românesc, indiferent de valoare, context etc., are, aici, teribil de multă dreptate. Liberalii lui Ghimpu, mai ales (dar şi PLDM-ul, care joacă şi el aceeaşi carte a românofiliei ţepene, chiar dacă în ţilindru european), s-au dat de ceasul morţii, după trecutele locale, ca să-şi pună oamenii lor în posturi. Nu conta că X e canalie sau pur şi simplu neavenit, care abia silabiseşte: filiaţia, apartenenţa la partid fost-au atunci singurul criteriu viabil de promovare. Şi singurul argument care hipnotiza comisiile şi celelalte areopaguri. Aşa a ajuns un veterinar la bază în fruntea unui ditamai consiliu raional!

N-am de unde să ştiu dacă sub Todercan comentatorii de fotbal erau mai breji. Dar că după victoria AIE televiziunea, ca şi alte instituţii de stat, au fost invadate de săraci cu duhul ai formaţiunilor din componenţă, nu mai încape îndoială. După cum e sigur, din păcate, şi faptul că românismul a ajuns p’acilea să absolve ignoranţa, agramatismul şi mintea semidoctă. Cine ar fi putut admite, în anii cînd lumea îşi risca viaţa strigînd „Unire!”, că certificatul de român – fluturat mai ales în campaniile electorale – va cîntări în prezentul nostru mişelit-bovaric cît un doctorat? Iaca, bre, îmi vine să exclam crengian, că patriotismul rentează şi acum, nu doar înainte vreme, cînd basarabenii îngenuncheau înlăcrimaţi, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, la auzul unei poezii cu români, de Grigore Vieru...

Constatin Cheianu este, şi el, enervat: pentru că ţara vrea demîncare şi în Europa (ideal geo-politico-gastronomic), în timp ce Filat şi Plahotniuc se pedepsesc, sărmanii, cu „menţinerea şi înmulţirea sferelor de influenţă” (tot un ideal, în genul diferenţei de proximitate între dinţi şi părinţi). Ar fi trebuit să-l laud pe cel mai bun editorialist al „Timpul”-ui pentru curaj, luciditate şi directeţe; să celebrez atitudinea exigentă, stilul tranşant ş.a.m.d. Îmi vine însă un alt puseu: să-i propun autorului lectura propriilor articole din ultimele campanii, cînd actuala Alianţă de guvernare era chintesenţă de virtuţi, cînd era o abominabilă crimă de lezmajestate să prepui că bătaia poate fi pentru aceeaşi Mărie, doar că în altă pălărie. Doamne, fereşte să fi văzut atunci în Filat un Voronin mai dinamic şi, horribile dictu, mai rapace!

Impresia mea e că schimbarea domniei nu este bucuria nebunilor, ci a presei, în exclusivitate şi pe-un capăt. Ce eficacitate are acum să-i baţi obrazul lui Filat sau lui Plahotniuc? Nu mai e nici credibil, nici foarte deontologic, după ce, în campanii, le-ai exaltat furibund calităţile. După laudă, nu mai poate exista critică, după cum nici blestemul nu mai are ce căuta în posteritatea acatistelor odată slobozite pe gură..

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu